Imi ploua in suflet cu picaturi mari si puternice, cu picaturi ce cad cu viteza luminii, spaland spufletul pentru eternitate. Unde imi este optimismul? Pierdut printre miliardele de boabe de nisip spalate si ele de ploaie.
Il voi recupera chiar daca va fi nevoie sa lustruiesc bob cu bob tot nisipul din ocean, sau sa asez pe coloane firicelele de nisip si sa le privesc pierduta asa cum priveam pana de curand matricile.
Am incercat sa vorbesc cu luna, sa-mi deschid sufletul in fata ei pentru a-mi vindeca ranile, sa o privesc si sa ma umple de energie pozitiva ca altadata. Dar acum... m-a lasat mai rece, cu sufletul mai gol si cu ochii mai intunecati. E un gol, e un loc lasat vacant, rezervat de orgoliu, de incertitudini, de mandrie, de egoism, si chiar si de ura si de speranta.
Aceste doua elemente total opuse, dar care descriu atat de bine golul ce prinde radacini si raceala care se infiripa.
Urasc pana si aerul pe care il respir, acest aer pe care l-am respirat mereu, chiar si in momentele in care am luat cele mai proaste decizii din viata mea. Tot acest aer l-am respirat de fiecare data cand incercam sa par fericita, sa nu ma compatimeasca nimeni. Da, adevaratul motiv pentru care zambesc mereu este sa ascund ceea ce este in sufletul meu. Iar acea sclipire din ochi, care a fost acaparata de intunericul noptii, era speranta ca intr-o zi totul se va schimba. Imi urasc speranta, optimismul si increderea... oricum, au fost folosite pe post de hartie igienica.
Nici eu nu mai stiu cum sunt si ce sunt. Stiu doar ca a fost asasinata o parte din mine, culmea, partea buna, partea frumoasa, partea care ma enerva uneori... Dar ... mereu ne dam seama de valoarea comorii pe care am posedat-o abia atunci cand nu o mai avem.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu