Doar o foaie de hartie ...
Cred ca pur si simplu vreau sa scriu, nu conteaza ce si de ce. Ceea ce este nou. In general o fac cand vreau sa scap de tensiunea acumulata in capul meu, cand neuronii se ciocnesc unul de altul pana ma ia pe mine ameteala (asta insemnand ca as crede ca am mai mult de un neoron), cand sunt trista, cand sunt vesela, cand sunt nervoasa. Acum sunt precum un copac pe care nu il clatina nici un vant, pe care nu il zguduie nici un cutremur, pe care nu il bat razele soarelui, pe care nu il uda nici o ploaie. Ca si cum doar ce as fi realizat ca sunt copac si nu stiu care ar fi prima intrebare pe care sa o pun in legatura cu acest fapt. Cine m-a plantat, ce fel de copac sunt, cat traiesc copacii din specia mea, care imi este rostul...si probabil intrebarile mele se aud numai daca frunzele-mi fosnesc in bataia vantului. Poate ca acesta este felul in care vorbeste un copac, cu ajutorul vantului. Si atunci, ce fel de vant imi trebuie mie? Ce vreau sa spun si pe ce ton? Am zis candva ca nu este placut sa fii copac deoarece se pisa asa orice caine pe scoarta ta. Dar pana la urma ca si om, nu se pisa nimeni pe...tine? Bineinteles, ma refer la sensul figurat. Ca s-o intampla si la propriu, asta il priveste pe fiecare...
Pana acum am avut trei prieteni cu radacinile adanc infipte in pamant. Fiecare in alta parte a lumii, si fiecare necesar in alt moment al vietii. Fiecare cu un alt soi de frunzis si fiecare menit sa-mi aduca alt soi de satisfactie. In primul imi placea sa ma ascund cand eram mai mica. Fugeam si stateam acolo pe o ramura, leganata de vant si privind cerul printre frunze. Nu imi puneam la fel de multe intrebari ca acum si adesea petreceam momente linistite impreuna. Al doilea a fost camaradul meu de nebunii. El imobil, eu prea energica. El prea inalt, eu prea la temelie...M-a fermecat si i am acceptat provocarea tacita. Si dupa un triumf ametitor, m-am trezit iar la temelie. Cat pe ce sa platesc cu propria-mi viata. Cel de-al treilea insa a fost cel care m-a vazut adesea la pamant. Si a-ncercat sa ma protejeze de ploile dese, ale mele, ale lui, ale lumii. Ma vedea ziua trecand c-un zambet mai fals decat o masca pe tot chipul si ma reintalnea noaptea cand il cautam pentru a-i povesti despre durerile ce-mi cresteau in piept. El stie ca lacrimile mele s-au contopit candva cu lacrimile cerului. Pentru primul am fost un copil visator, pentru al doilea o adolescenta imbatata de bucuria vietii, pentru al treilea am fost omul doborat de lume si de propriul destin.
Poate ca voi planta candva un copac, macar atata sa ramana-n urma mea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu