Omul Nimeni

Sunt totuşi om !



Într-o lume nebună în care scara valorilor morale, etice şi religioase este răsturnată spre negativism, trăim printre bucurii vacarmul şi mizeria zilei de astăzi. Noi ne trăim vieţile conturate de fascinaţie într-o lume nereceptibilă şi insensibilă la tot ceea ce înseamnă frumos, atmosferă de vis, fericire. De ce să trăim într-o astfel de lume ? Nu vrem �suntem obligaţi ? Probabil��chimbare��scandează poporul !

Am să patrund în continuare în interiorul obscuritaţii sufletului prin tristeţea din inima portretului lumii. Ajung într-o dimensiune amplă în ruginiul asfinţit, acolo unde dansul solar îmi dă viaţă, apoi am coborât pe scarile adânc săpate ale subzistenţei până la seninatatea gândului aurit de accente tremurate de idei. Acum mă simt şi declar cu cea mai mare bucurie în suflet: sunt om !



Capitolul 2.



Sentimentalism



Motto: �Şi aripile pot zbura dacă au imaginaţia bogată în speranţe şi vise�



În jurul meu, speranţa valsează pe un dans în jurul anilor risipiţi bizar ce curg prin viaţă. Cum să valseze speranţele într-un dans pe un fir de aţă perfect întins? Valsează în inimi, gânduri şi prin suflete raspândind lumină. E imposibil�Ştiu doar că speranţa aceasta sentimentala prin conţinutul ei mi-a zâmbit şi m-a rugat să îţi amintesc că înca exista. Îmi dă puterea de a merge cât mai departe, dincolo de imposibil, nemurire, subconştient. Haide spre cotloanele gândirii şi încearcă să vezi paşii uluitori ai speranţei. Ori de cate ori am sperat la o altă viaţă am dorit să rătăcim spre calea veşniciei surde a absolutului, prin locuri ireale, imateriale şi inefabile, pierduţi pentru totdeauna în contemplare. Poate că în aceste sacre momente ne încarcăm cu o energie pozitivă aparte, care sperăm să ne ajute adesea să trecem peste greutaţile crude ale vieţii. Ar trebui să ne prefacem măcar că ne gândim la speranţe ce creioneaza mii de imagini sugestive, să eliberam sentimente vii din noi, să levitam spre calea intensa a fericirii, alături de un sentimentalism aparte ce ne dă putere să mergem tot înainte. Un zâmbet în loc de alinare aduce durere. O dulce şi amară durere.



Capitolul 3.



Geneza Omului Nimeni.





Mă trezesc de dimineaţă

într-un tren fără roţi

care merge totuşi

pe aripi de nichel şi oţel.

E ceva arhetipal�br />
e liniste...

e racoare...

e somn...

Visele sunt frânte pe şinele de tren.

Deodata vine cineva încet, dar rece�br />
cu paşi repezi, dar greoi�br />
Speriat, ma ridic...

Are faţa ca o mască ce nu zâmbeşte.

Îl intreb mirat :

"Tu cine eşti?"

El răspunde pe sub temelia de fier numită gură...

"Sunt Omul Nimeni!�br />
Mă ridic şi încerc să fug.

El mă opreşte şi-mi zice:

�u te speria de mine!�br />
se face linişte�br />
Am înţeles că e omul ce va fi�Nimeni.



Capitolul 4.



Întrebare compromisă



Alături de un décor sumbru al compartimentului în care stau acum îl vad pe omul acesta, nu are răgaz în rău, e tot numai de fier şi alte aliaje dure. Se lasă o răcoare tremurată de îngheţ. Găsesc plumb în aer. Oare pot să îl vând la fier vechi ? Mi se taie respiraţia.



Capitolul 5.



Demitizarea Omului Nimeni



Aştept veşti despre Omul Nimeni. Sper să îşi rupa din coastă o poveste şi să-mi explice ce e cu el. În mine frica domneşte. În gând ma opresc din numărat kilograme de eşecuri ce se vând la tarabe de lemn. Sper şi eu acum ca odată ajuns la vârsta lui să pot avea doi ochi cuminţi şi bulbucaţi de fericire. Ştiu acum cum să îl conving să vorbească, secundele vor fi strivite de clişee. Trebuie să-l iau încet, cu frumos, lent, calm�Veştile bune vor fi apoi scrise bine ca un diagnostic pe o bucată de fericire. Nu e bine să tacă ! Aş vrea să spuna ceva ! Tăcerea a devenit acum asurzitoare !



Capitolul 6.



Viaţa lui



Timid şi puţin îndurerat, intru în dialog cu el. A început să plangă cu lacrimi ruginite, relatându-mi că viaţa lui s-a sfarşit după ce a aflat că nu există iubire perfectă pentru el. Lucrurile bune stau în borcane mici. Acum oare o altă iubire de fier, trasă la egida unor porţi, numite braţe. De ce oare e aşa cruntă viaţa lui ? Nopţile îl chinuiesc fără milă, se simte viscolit de gânduri grele într-un ceas rău al existenţei şi tace inalienabil într-o nouă ediţie de seară.



Capitolul 7.



Frica



Strâng uşor cu grebla fricile mele care mă tot ameninţă mereu. Nu îmi dau pace. Născocirile cuminţi fac popas între malurile imaginaţiei, iar eu încerc să sfărâm pietrele imaginaţiei din piatra nopţii filosofale. Aştern fricile pe strada cârpită şi stau fără grijă pentru că ştiu ca nu se pot sparge. Sigur se vor sparge cândva asemenea unei oglinzi, dar acum, prin gesturi suprapuse abia mai pot întinde mâinile să se apuce de pământ. Cu eşarfe legate de gât se ţin bine de rădăcinile copacilor pentru a nu fi luate din nou cu grebla. Respiră între pendule agăţate-n şeaua dimineţii şi le este teamă să nu se răstogolească prin cenuşă.



Capitolul 8.



Fapt divers pe un peron al gării



Pe peronul stâng al gării parasesc liniştit trenul ingenios ce mănâncă aerul. Părul îmi este spulberat de rafalele de vânt, ce se dovedesc a fi din ce în ce mai puternice .Mă pieptăn cu o scoică zimţată cu margini mânjite de sânge în timp ce deasupra mea planeaza retoric un Arheopterix alb ce vesteşte venirea ploii.



Capitolul 9.



Ozn-uri



Alo, gara! Aterizează OZN-uri! Capetele la cutie !



Capitolul 10.



Alb şi negru



Totul este presărat într-o anonimată masură cu alb si negru, chiar şi viaţa Omului Nimeni. Totul merge înainte. Albul şi negrul din suflet domneşte

pe un scaun contal plin cu nuferi. A intrat sub pielea mea şi mi-a dat răsuflul său, mi-a zis ca eu sunt cel ales. Acum eu sunt Omul Nimeni. Mă simt un simplu ce vrea să îşi atinga un vis, acela de a fi iarăşi un om ca toţi ceilalţi. Visele sunt ca stelele : nu le poţi atinge, le poţi urma doar. Deşi mileniul în care trăim nu este prea înflorit, am să încerc să trec peste greutaţile vieţii râzând.



Capitolul 11.



�Numai Dumnezeu are privilegiul să ne abandoneze. Oamenii nu pot decât să-ţi întoarcă spatele ! �- Emil Cioran.



În amestecul realist al erelor mă simt un simplu Nimeni. Nu am mai rămas cu nimic astăzi; n-au mai rămas nici vise, nici speranţe, nici păreri, nici impresii. De ce să-mi conducă alţii viaţa ? Oraşul sumbru e acelaşi, viaţa aceiaşi, oamenii din jur aproape aceiaşi �mă rog într-o anumită şi anonimată masură, alţii mai vin, alţii mai pleacă, dar în proporţie de 80 % raman aceiaşi. Nimeni nu mă înţelege. Ce senzaţie am atunci când plutesc deasupra tuturor pe un vis plin de zgură şi murdărit de timp? Nu ştiu, trebuie să experimentez. Demagogii, intriganţii, parşivii, mişeii, ironicii ,zoilii, au rămas aceiaşi. N-am mai câştigat nimic la ruleta vieţii�însă am foarte multe de pierdut ! Am rămas acelaşi şi eu �poate mai amar, poate mai pierdut, uneori mai cinic, mai hipotensiv, cu un stil de viaţa mai alert, mai atent la detalii, mai rece, mai�imeni.

Dincolo de provincialism, altul e cuvântul: regret !



Capitolul 12.



Hotărâre



Trist�rist şi gol�ol si trist�ol�ol�ol�şi trist�nsa sunt singur, albastrul sufletului meu vibrează. Ce sa fac? Dimineaţa asta are ochii închişi şi îngândurat de sumbrele nelinişti ce mă străpung , înjunghiindu-mă.

Tu poţi auzi şoaptele mele lipsite de viaţă? Sstt! E o linişte ce îşi găseşte incandeşcenţa într-o insomnie halucinogenă... Sunt redus la tăcere, ei imi aud chiar şi cele mai ascunse gânduri, aud până şi cuvintele pe care nu le rostesc. Sunt legat de ei�umele meu e în sângele lor.

Oare pot fi resemnat? Să Îmi accept sentinţa? Aşa ar trebui, eu i-am ales pe ei. Ei se numesc prieteni, însă trebuie coloraţi, trebuie să prindă viaţă.



Capitolul 13.



Imagini cu păsări



Mergând pe o alee, un grup de păsări ornamentale în faţa mea croncănesc asemenea unor ciori răguşite proaspat intrate în corul bisericii. Mă simt oricum mai prejos de al nouălea cer, sunt în Capela Sixtină a sentimentelor reci.



Capitolul 14.



Zâmbire în muzeu



După ce trec de aleea plină de păsări cu aripi de piatră ajung la o intersecţie de sufluri. Traversez cu atenţie pe trecerea de pietoni , dar mă izbesc ideile şi fac găuri în mine, pe care încerc să le acopăr cu dopuri de plută. Îmi curge sevă ruginie din proaspetele răni, iar viruşii epidemici perpetuează trairea mea monumentală în muzeul de antichitate. Mă simt oglindit în smaraldul de culoare albastru naiv al zeilor şi totul îmi zâmbeşte în plină zi.



Capitolul 15.



Proiectul de parvenire umană de la masa nebunilor.



Sunt întampinat la muzeu de arheologi, biologi senili, politicieni, istorici, toţi jucând şah. Decenii la rând proiectul uman de parvenire acuta nu a dat roade (sper să nu iasă nimic, niciodată de aici). Sub mii de cifre şi arome de convulsii totul ia o nouă înfaţişare, una nouă, mai albă�ce sfârşeşte apoi cu domnia înturericului. E prea beznă să mai putem gândi ceva. Cu o voce rece cer să fie aprinsă o lumină. Un om stă atârnat de tavan cu capul în jos, dormind. Cei din jur mi-au explicat motivul pentru care stă acolo. Am înţeles ca el este becul în acea încapere. Am propus să fie dat jos, dar toţi au zis că o să rămânem iaraşi în beznă fără el. Am ajuns la concluzia că sunt înconjurat de nebuni.



Capitolul 16.



Imposibilitate



Lacrimi�acrimi�lacrimi, durere, întristare, suspin.

Eu trăiesc din nimic şi unicul meu ţel e nimicul. Mă îmbăt în parfumul rece al nemuriirii, devin un înger cu aripile frânte de prieteni.

Peste tot văd doar durere�ce mă doare atât... şi mai presus de toate, ce mă doare? Viaţa, sufletul, inima, conştinţa, totul odata? Nu am să mai cred nimic, totul e în van, nu mă mai uit înapoi.

Ei mi-au promis totul, au zis că lumea îmi va aparţine, dar se alege doar praful de mine numai când mă gândesc la nemurire în timp ce îmi bântuie în minte idei sceptice, diferite.

Nu mai am putere să scriu, mi-e teamă că e mult prea târziu.



Capitolu 17.



Creierul meu



Mă uit la erata vieţii, cineva m-ar putea exila. Ar putea să-mi spele creierul, ar vrea ei să mi-l sfârşească în grabă. Nu durează mult, doar cinci minute�nu se poate, îi asigur eu. Creierul meu e foarte ascuţit, mai ascuţit ca o muchie de cuţit�ce aş putea să tai cu el? Vise? Idealuri? Memorii? Carnea de pe oase? Morminte? Elegii ?�grea întrebare. Creierul meu cu orbite explodatate-n mirări stă agăţat de un umăr al Everestului, dar tace înfipt pe o alee a gândurilor. Aş vrea să am un creier al meu, nu unul aruncat în altă parte, la un alt capăt de lume, la un alt capăt de depărtare. Ştiu acum că sunt Omul Nimeni, un nebun saltimbanc de doi lei prin rombul vieţii, care urăşte exactitatea. Am stins silabele dorinţelor, dar speranţa rămâne suspendată-n van, iar neîmplinirea zâmbeşte fad de prin ramuri rupte de vânt.



Capitolul 18.



Montaj de film.



Mă simt ca într-un montaj de film. Sunt prizonier aici. Facem o mica regie�Filmul începe cu un peisaj de iarbă lipsit de verde, iar un regizor aleargă şanţurile cu o roabă de role cinematografice.

�Grăbiţi-vă!�- veştile circulă repede şi îngerii nu ne mai acordă a doua şansă la regret. O şatră de ţigani se întoarce de la circ, unde tranşaseră un elefant şi o chitară. Îşi acoperiseră dinţii cu fildeşul, iar carnea o cărau în buzunarele de la mustăţi. Din chitară făcuseră aripi la cai şi sapă într-o grădină până dau de o ancoră ruginită. Pe după ea trei pescăruşi zboară un ritual străvechi. Vine soarta îi ia de o aripă şi mă împinge şi pe mine în casă. Mă leg cu şireturile de la pantofi prea strâns

şi mă dor nesfârşit aripile�Aduc costumele şapte câte şapte şi fac un scandal de mă aude nordul. Ma simt legat de scaune, iar ochii mei de noapte sunt în sertarul genunchiului şi dezleagă rebus.

Mă traduc pe un drum de aseară triunghiular am harta în tâmplă şi cântul pe cenuşă, plec să pescuiesc cu mâna zilele de mâine. Figuranţii dansează pe rând o piatră cubică într-o cuşcă înfometată de diform şi observ faptul că le zâmbesc cuie prin mâinile lor atât de însetate de cruci încât le sângerează pielea.





Capitolul 19.



Indiferenţă



Sunt indiferent acum la început de drum, probabil că experienţa de viaţă mă v-a schimba în bine. Valsul tăişului de cuţit m-a atins şi mi-a fost tăiat capul dintr-o eroare judiciară destul de gravă. Am fost dat în judecată, mă duc să vad cauza şi să lămuresc problema.



Capitolul 20.



Anchetarea



Mă urc cu grabă într-un autobuz. Cobor la a doua staţie, cumpăr un ziar şi ajung puţin înainte de timpul la care trebuia să fiu prezent în sala de judecată. Mă aşez pe o bancă în faţa judecătoriei şi scriu o poezie haiku. Cu paşi greoi îmi trântesc picioarele nevrozate pe asfaltul crapat. Pe la ora doisprezece intru umil în sala de judecată. În faţa mea, un avocat cu barbă stă şi se uită ciudat la mine cu ochii mâniaţi de ceva. Aflu că sunt anchetat în cazul crimei organizate de simplism metaforic. Ce să fac dacă nu am inspiraţii? Scriu ca un simplu, cu mitomanie, sfâşiere, regret. Nu pot construi balade arhetipale învelite în coperţi pe două roţi. Totuşi, sunt Omul Nimeni. Nu pot să cred că am fost dat în judecată pentru că nu sunt un scriitor bun. Mă intreb cu viziune în critca autohtonă, cum o să reacţionaţi când am să devin un autor foarte bun? Îmi pare foarte rău domnilor magistraţi, trebuie să vă adresez două vorbe simple, desigur : Ť sunteţi nebuni! ť. Ciuma bubonică am crezut că s-a terminat� dar observ cu nelămurire că e epidemie de parvenire politică printre juraţi.



Capitolul 21.



Venirea ploii (1)



Ajung acasă răpus psihic de oboseală şi încep să am ticuri pseudokinegetice. Mă uit la cer şi observ că va veni ploaia. Sper să nu ruginesc prea mult. Îmi fac cruce şi cu mâinile şi cu picioarele, nu a mai plouat de trei ani pe aici. Mă duc să-mi scot cactuşii afară, să guste ploaia, s-au săturat de apa de la robinet cu care tot îi ud.



Capitolul 22.



Decizii



Mă frământă întrebări şi ar trebui să iau decizii coerente asupra unor confesiuni pe tema vieţii şi a morţii. Nefastele decizii ce au îngrozit zi de zi lumea răsar din pământ ca ciupercile după ploaie. Îmi sugrumă osul frunţii cu o precizie aparte de ortoped. Mă doare capul de atâta gândire. De ce trebuie să iau atâtea decizii ?



Capitolul 23.



Vedere fără ochi



Încerc să ma limitez la lucruri simple. Mă gândesc la întrebări grele. Cum aş putea să văd fără ochi? Nu cred că este posibil aşa ceva�Ochii sştiu sigur că mi-au intrat mai adânc în orbite dupa ce am mers cu mare viteză pe o motocicleta de nichel şi oţel ruginit. Fac plângere peste tot�şi obţin un simplu atestat de trăire-murire. Mă simt orb, cel puţin e bine că mai traiesc! Am să pierd astfel şansa prefacerii din fiinţă în om, doar pentru că sunt un nevazător bizar. Asta îmi e sentinţa! Bine că e doar e un gând in subconştientul meu.



Capitolul 24.



Sânge de Om Nimeni.



Stau în colţul meu de umbră şi mă tot gândesc la idealuri simple. Sângele mi se scurge în izvoare din tălpile înţepate de cuie. Mai e puţin si artera mea aortă o saliveze însângerat speriată de suliţele vieţii sale. O să prindă poate contur de umbră şi v-a răsari spre o nouă coagulare. Îmi e frica să spun dar am fiinţa plină de sertare netrase.



Capitolul 25.



Vedenii iluzioniste



Îi văd peste tot! Nu mai suport! Mă urmăresc peste tot, ştiu fiecare mişcare a mea, orice idee, orice vis nebun. Nu mă mai trezesc din acest inconştinent, nu mă mai feresc�mă vând la un preţ de nimic. N-a rămas nimic din mine. Chipul lor se naşte putred în viaţa mea şi îmi este frică. Nu vreau să îmi submineze nimeni autoritatea de Om Nimeni, nu vreau să cad în lanţul anturajului. Am un loc rezervat în Rai pe care am fost obligat să-l vând pe arginţi. Totul e ca un miraj ameţitor în care toţi îşi schimbă ochii, aş vrea să văd şi eu viaţa în roz. Prietenii au zis că dacă mă alătur lor nu se va întâmpla nimic, dar eu sunt altfel decat ceilalţi, gândesc. Am un �EM�foarte bun.



Capitolul 26.



Nelămurire



Dacă aş putea să dau tot timpul înapoi! Aş da orice pentru a trăi din nou trecutul meu. Aş vrea să fiu eu cel de odinioară, atunci când eram un simplu om�Acum mă simt şi cred că sunt sclavul neputinţei mele, nu sunt al meu, nu ştiu ce vreau, gândesc în foarte multe feluri, eu trebuie să fac ce vrea el, adevăratul Om Nimeni�br />
Când am ales calea aceasta mă aşteptam la o intrare pe poarta miraculosului, eram fascinat de povestirile condamnaţilor, a celor nenăscuţi, dar acum trăiesc cu adevarat într-un teribilism feroce. Visez o lume ireala şi deodată vad în faţa mea că apar mici indivizi cu colţisori de viperă şi îi întreb mirat cine sunt.

�oi suntem cei fără de nume! �- s-au prezentat ei, iar eu m-am întrebat în sinea mea, cum se poate să fie cineva fără nume, atunci ei mi-au răspuns :

�e ce te miri? Noi suntem cei ce suntem�- afirmaţia mi se părea foarte cunoscută, parcă o mai văzusem pe undeva, cred că în Biblia ortodoxă. Aceştia să fie prietenii mei ?



Capitolul 27.



Nostalgia trecutului.



Privesc în urmă... sunt vise ce au rămas fără glas şi umbre ce se ceartă adesea între ele, iar eu mă tot întreb dacă ziua de mâine mai este acolo sau... nu ?

Privesc în gol şi... tac. Mă gândesc la trecut, încerc să uit de toate. Nu pot, am unele remuşcări, motive, gânduri, clipe de nostalgie.

Îmi zburdă albastrul pe sub gene iar inima îmi tresare la fiecare amintire, simt vibraţii calde ce ma vor în lumea lor de foc. Cine îmi dă putere? Prietenii� Trăiesc demenţial în ascensiunea gândului de a fi totuşi ceva viu.



Mă întorc în timp şi retrăiesc totul... secundă cu secundă, pentru a nu ştiu câta oară... dansează în mine un miraj ameţitor. Prin ce minune am facut asta? Îmi plang trecutul şi trăiesc o nostalgie rănită de trecut.



Capitolul 28.



Căutarea mugurilor de zâmbet



Să lăsăm realitatea prezentului drept teama pentru nevertebraţii nonconformişti şi noi să căutăm în tomberoanele cu gunoi ceresc muguri de zâmbet. Ştiu sigur că aici au fost aruncaţi de către cei care nu au nume. Pot să fiu şi eu ceva mai vesel.



Capitolul 29.



Găsirea mugurilor de zâmbet



În sfarşit, după căutări disperate, găsim fericirea mugurilor de zâmbet şi visăm�şi visăm�nu prea mult� mugurii aceştia nu au efect prea îndelungat. Acum visez o dramă, ironie pură. Visez un bob de fasole ce este strâns într-un cleşte. Explodează asemenea unei grenade paşoptiste fără cui. Cineva îi ţine o lumânare deasupra capului. Înăuntrul lui, nefiinţa din el tresare, însa duhul din el a murit. Se pierde în meandrele morţii şi cinematica lui răsare, picotind din pământ.



Capitolul 30.



Rocker versus Omul Nimeni.





Hoinăresc prin parcul pustiu, fără gânduri, resentimente, idei. Sunt mult prea nervos. E vineri şi e zi de 13�Oare lumea crede că sunt de piatră? Mă crede o statuie, un monument ceva? Nu sunt un erou de piatră cazut la datorie pe câmpul de luptă. Sunt viu�nu se vede? Sunt Omul Nimeni, nu sunt doar un monstru fără sentimente. Au aruncat cu pietre în mine, mi-au zis rockist retardat. Eu sunt mai mult decat rocker, eu sunt ca prietenii, sunt fără nume, sunt viciu�am visul intrat la apă.

De ce tâmpiţii ăia din parc au dat cu pietre în mine? De ce le e teamă cănd încep să vorbesc? Au impresia că sunt gândac, sau ce?

A cui creaţie sunt eu? De fapt ştiu! Sunt creaţia celui al cărui nume nu prea am voie să îl rostesc! Sst�. nu trebuie să mă audă...el aude totul ! Îmi pare rău�eu nu fac nimic intenţionat�îmi iau gândul�şi eu ştiu că nu-l dau!..



Capitolul 31.



Frântura unei confesiuni de Om Nimeni (1)



Motto: �Trebuie să învaţăm mereu, pentru a învăţa în sfarşit să murim �- Marie von Ebner - Eschenbach.



Trăim în suflet. Oare e posibil? Trăim acolo unde vedem moarte în jur, acolo e dovada ca există ceva veşnic. Şi tot ceea ce e adevărat şi de preţ în noi nu se pierde, nu se risipeşte pe nicăieri, rămâne în noi în aceasta minune a existenţei primordiale. De aceea, în măsura în care nu ne vedem unii pe alţii, îi transformăm pe toţi printr-o amplă metamorfoză în mortţi din vii, iar ei sunt condamnaţi a se simţi vii printre morţi. Ce ciudaţenie! Santa ilusia!

Noi toţi în loc să ne unim într-o incandeşcenţă timida zâmbetele şterse de praf pentru a renaşte soarele veşnic al speranţei, noi toţi ne unim pentru a vărsa lacrimi şi naştem oceane de margaritare în suflet �ar trebui să ne unim suferinţa pentru a naşte crucea sacră pe care să răstignim moartea.



Capitolul 32.



Frânturi de confesiuni ale Omului Nimeni (2).



Mă cred acum profesor şi predau o lecţie de psihologie elevilor mei virtuali: �aşterea şi moartea sunt dou evenimente pe care sufletul trebuie să le încerce singur. Naşterea este mult mai dureroasa fiindcă sufletul se desprinde din lumea divină, se întrupează într-un trup fragil şi ştie în miezul lui de intuiţie că va fii supus suferinţelor telurice. Reîncarnarea poate fi o pedeapsă dar şi o recompensă pentru suflet. Recompensă în sensul ca ţi se mai dă o şansă să vii Pământ, să faci ceva pentru omenire, să cauţi sufletul pereche de care te-ai desprins la naşterea ta iar pedeapsa constă în faptul că esti supus aceloraşi probe de pătimire pentru a învăţa lecţia respectiva. Moartea este ceva mai puţin dureros pentru suflet decât naşterea. Ea este lumina divină ce te cheamă În sânul ei pentru odihnă, libertatea, încetarea pătimirii. Dar mai există pe lângă acestea şi o naştere spirituală care doare mult mai tare decât cea fizică, şi anume naşterea spirituală: un proces anevoios, labirintic şi încărcat cu patimire. Pentru a ajunge în căpatul acestui drum trebuie să experimentezi toate plăcerile şi neplacerile lumeşti iar asta supune sufletul la un travaliu extraordinar. Numai iubirea şi speranţa te pot ajuta să suporţi acest travaliu cu tărie. Ora s-a terminat acum. Bună ziua!



Capitolul 33.



Miros de muzică



Stau întins pe canapeauna din piele de şarpe şi îmi miroase a muzica de pian zidită cu asfalte tatuate cu ceară, iar eu ies pe stradă cu o Biblie, o cruce şi un cuţit şi îţi tai calea. Totul e datorat mirosului de muzică ce ma înzestrează cu note muzicale întiparite în mine ca un taifun.



Capitolul 34.



Shake



Nu visez multe, mă gândesc doar la mirosul de muzică de mai devreme. Vreau şi eu un shake. Mă visez mereu la un black day rece cu gheaţă şi lămâie stoarsă. Sunt mereu viscolit de vânturi bune, acum nu regret deloc că sunt sub pielea Omului Nimeni.



Capitolul 35.



Pielea mea de tigru



Ultima piele a mea de tigru fiind năpârlită evadează, cade pe ochii mei şi se scrurge pe strada caramelizată cu tiranie. Mă simt mai nimeni decât Omul Nimeni !



Capitolul 36.



Muzicalism.



Mi-am visat din nou destinul, adorm în calea viselor�azi am ascultat destul rock sunt sătul şi de el, aş asculta şi altceva, operă, arii , operete, concerte�hh�a�dar nu acum! Timpul joaca dur�ma simt în pericol�acum nu pot asculta altceva decat Bach, Mozart si Chopin�muzica lor mă învie oarecum din această stare de înconstienţa ambiguuă ce mă defineşte! Stau, pur şi simplu nu fac nimic, trăiesc un moment de plictis maxim. Ascult muzica. Mă gândesc la ciudăţenia legendei Calereţului fără Cap. Îmi aduc bine aminte ca şi eu am fost decapitat, dar mi-au lipit capul la loc cu uşurinţă. Acum mă simt invizibil şi chiar că pot fi numit Omul Nimeni. Vecinii bat cu ciocanul în calorifer. Oare să-I deranjeze muzica ?



Capitolul 37.



Întrebări fără răspuns



Ah! Îmi pun doar o singură întrebare, sau poate două :

Cine sunt cu adevarat ?

Cine m-a creat ?

Mă macin zilnic cu mii şi mii de întrebări de care sunt conştient că nu pot elucida niciodata în intensitatea trăirii napadită de simplism�nu mai suport tensiunea!



Capitolul 38.



Nu mai zâmbiţi !!!



Trăiesc prizonier între doua lumi paralele şi inefabile. Într-o dimineaţă, răpus de zgomote, patul meu, vechi şi rupt la un colţ a sarit pe geam, smulgând grilajul de fier într-un urlet dureros. Scandalizate de romantismul din scheletul existenţei mele, cuvintele, în loc să tacă sinucigaş, intră in grevă. După pat nu regret, era demodat, dar cuvintele de ce nu tac ? Zbor in zig-zag peste ele şi nu le pot zâmbi. Înţelegeţi-mi suferinţa acum şi nu mai zâmbiţi ! Uitându-mă în jur, constat că am ajuns, la pagina de autor, sincer şi decent, mă cunosc înainte de a fi Omul Nimeni.



Capitolul 39.



Gestul pietonilor



Aflându-mă în trecere de rutină pe o stradă, pietonii au început să smulgă semafoarele de pe străzi, punându-le la subraţ, plimbându-se apoi persiflant, ridicând semafoarele în slăvi prin parcuri şi grădini botanice sempervirescente. Măsoară intersecţiile ude de la atâta circumferinţe şi cu un buldozer din carne vie demolează sensul giratoriu. Un om strâge gunoiul neputinţei din urmă, altul se plimbaă cu braţele ridicate strângând fluturi în borcane de sticlă.



Capitolul 40.



Pe străzile haosului



Toata lumea mă cunoaşte, doar sunt Omul Nimeni. Pe străzile haosului toţi se învinuiesc unul pe altul, nu mai am pe cine pedepsi. Am în sânge puterea de a judeca filosofii nonconformşti din politică. Copii din parc sunt tremuraţi de acest episod crizat în mod nevrotic şi imi cer să le arăt pe ce topogan să se dea. Un cal mort este lovit cu picioarele în burtă de către un trecator ameţit de beţia lui Marx care crede că cineva se ascunde acolo înauntru. Totul e haotic�br />


Capitolul 41.



Eliberare în gânduri



A apărut străinul din viaţa mea şi străin a rămas şi acum, în aceste clipe de nelinişte. Străin de mine şi de ceea ce simt. Primul a fost... şi ca o furtună mi-a cuprins destinul.

Oh, Doamne, cât urăsc inima asta din pieptul meu, uneori...! Ce mă face să zic asta? Nu a ştiut să facă altceva decât să nu iubească. De ce simte acum un gust amar ? Asta să-i fie oare răsplata ??....

Îmi amintesc şi tac. Nici nu e loc pentru cuvinte acum în cimitirul acesta de scuze.

Printre amintiri găsesc şi azi urmele paşilor mei. Le ascult ecoul... ce se răspândeşte în visul existenţei mele sfâşiate.

Cine ar fi crezut vreodată că voi găsi atât de uşor puterea să pot ierta ? Pe cine să iert ? Să mă iert pe mine ? Nu am păcătuit cu nimic�Nici chiar eu nu ştiam că pot face asta. Am iertat pentru că aşa am vrut şi pentru că sufletul meu a dorit să o facă. Am iertat pentru că şi eu la rândul meu voi fi poate iertat la Judecata de Apoi.



Capitolul 42.



Imagini din parc



Merg pe marginile de alee presărate cu pansele negre. Visez până mă izbesc cu capul de stelele cerului îndoliat de noaptea rece ce acum întinereşte. Căutam şi eu ceva (e firesc�. Păsări reci şi tonice se loveau de mâinile mele, somnambule, dădeau din aripile zburlite de vânt, încercau să zboare. Vin oameni cu tarnăcopuri şi lopeţi, dezgroapă eroii din monumente. Îi târăsc pe jos până la cel mai apropiat crematoriu. Nenascuţii se muşcau de genunchi, plopii jucau pocker, iarba dansa în valsul vântului şi ploaia umplea sticulţele cu amoniac (NH4), ce le-au înghiţit nemuritorii de piatră de la cimitirul eroilor.



Capitolul 43.



Legarea îngerilor în copaci



Număr blocurile până la mine acasă şi îmi pun în minte să leg îngeri de copaci pentru a nu uita drumul.





Capitolul 44



Venirea ploii (2)



Cerul se revarsă arhetipal pe marginile mele ascutţite de corp. Plouă în rocade de şah. Plângătorii şi-au pus ochelarii de soare şi pelerinele de ploaie pentru a nu se uda. Toţi credeau că a venit apocalipsa (cea mult asteptata), dar de fapt este o simpla ploaie torenţială. Nu era vina lor pentru că gândeau aşa ceva. Eu stiu că mi-am luat jucăriile şi am plecat din anturajul lor�lăsând în urma o mică entitate din mine, numită amintire. Auzeam în cer (cred) salve de tun şi nimeni nu zicea nimic. Fugeam spre copacii în care legasem îngeri şi mă izbesc puternic de ceva. Era Omul ce-mi aduce ploaia, ce ţinea într-o mână luna şi în cealaltă mana o pusca cu care trăgea în nori. În mintea mea era parcă o parte din apocalipsă, eram totuşi încantat că l-am întalnit.



Capitolul 45.



Asemănarea Omului Nimeni cu Omul ce-mi duce ploaia



El e Omul ce-mi aduce ploaia, măcar el face ceva�dar eu�sunt doar un Nimeni. Aş vrea să aduc şi eu ceva sau să dau. Dar ce să dau dacă nu am nimic ? Am trăit toată viaţa mea fugind dupa ceva, acum vreau să fug spre ceva.



Capitolul 46.



Paşii Omul Nimeni



Sub paşii mei rămân urme ce vor aminti de mine. De tot ce am fost. Mi-aş fi dorit să mai stau, dar mă strigă cineva...

Să fie oare visul meu ? Lasă că am să văd eu cine e când voi ajunge acolo Şi mă aşez la rând. Cum la ce rând ?

Rândul care s-a format la poarta fericirii. Răbdare am, dar nu ştiu dacă mai am timp... Dar ce contează, oricum voi primi ce este al meu. Să speram că îmi voi primi viaţa de om simplu înapoi.

Şi tac din nou. De fapt, dintotdeauna am tăcut. Poate de aceea uneori am pierdut sau poate că ceea ce am pierdut nu a avut nicio valoare.



Capitolul 47.



Ignoranţă



Nu am chef de nimeni şi de nimic azi. Vreau să traiesc pe altarul crud al fericirii. Aş vrea măcar azi să uit de toţi, de lume de mine, de toate. Nu îi mai suport nici pe prieteni. În clipa în care am plecat devreme în dimineaţă la un talk-show pe maidan, am uitat să-mi beau cafeaua. Gazetăria de joasă speţă mă urmăreşte�br />


Capitolul 48.



Eu am suflet !



Sunt dement ? Nu cred că mai conştientizez ceva�ce e cu mine? Cum am putut să le zic că nu îi suport? Oare nu sunt conştient de ce se întamplă în jurul meu? Ştiu că prietenii obţin tot ce doresc, la început îmi doream să fiu ca ei, acum realizez că ei nu mai au suflet, de asta eu sunt diferit! De ce m-au părăsit dacă mi-au spus că îmi sunt prieteni? Eu am suflet!



Capitolul 49.



Aveam un clopot spânzurat de gât, când cântam karaoke



În timpul spectacolului de karaoke de aseară, aveam un clopot spânzurat de gât şi strigam în gura mare: �lopotar aiurit, caut biserică! �Am aprins destule felinare în nopţile de Halloween, m-I s-a terminat fitilul, dar din păcate mai am pâna ies din Omul Nimeni. Îmi leg totuşi şireturile de oase şi sper că voi găsi acea biserică care să mă găzduiască măcar pănă la Judecata de Apoi. Îmi plec capul şi număr clipele până ajung în Eden, acolo unde mi-am izbit ultima oară capul de neoanele de foc.



Capitolul 50.



Lichid



Sunt lichid, mă simt lichid, aş vrea doar să ies din starea asta tranzitorie, măcar să fiu plasmă, sau altceva mai benevol. Aş vrea să deschid acea fereastră citoplasmatică ce mă înconjoară şi să ies din acest balon de lichid ce ma înconjoară. Celulele mi se rostogolesc în corp pe ritmuri de tango, venele mi-au pleznit, de oase numai vorbesc�ntorc oglinzile spre mine şi ele se crapă în mii şi mii de cioburi colorate cu sânge. Soarele e de o culoare aproape de sânge coagulat, înnebuneşte de atât roşu. Cineva mă ajută să ies din acestă stare rebelă, să mă simt iar Omul Nimeni.



Capitolul 51.



Doctori psihopaţi



Lumina lipeşte indigo pe geamuri pentru a clona noaptea ce vine aproape şi mă înconjoară. Lamele de ploaie se izbesc profund de mine şi aleargă inalienabil spre coridoarele mele cele mai ascuţite, numite riduri. Au ajuns şi în marea de cleştar a ochilor mei. Dacă pe oasele mele scrie Ť carantină ť, le mai desfaceţi ? Este noapte, iar doctorul suit pe tâmpla mea îşi ghiceşte singur în palmă. Presupun că face planuri pe carnea mea şi mă marcheză cu creta pentru o reanimare forţată. Sunt Omul Nimeni, nu vreau să intre niciun forceps în viaţa mea şi să facă lumină. De ce am parte de aceşti doctori psihopaţi ? Am pe umărul meu un borcan umplut cu formol. Se tem de el. Ei cred că este un lucru care face un Ť zoom ť impulsiv peste durere. Sunt Omul Nimeni, de asta nu se tem.



Capitolul 52.



Vis cu arheologi



Visez amar nişte arheologi ce descoperă ramaşitele unui dinozaur pe catarge de scrum, care a fost transformat într-o fosilă. Toţi oamenii (cu picioare de broască) s-au împiedicat de el, dar având reflexe condiţionate puternice au reuşit să treacă peste. Aş vrea şi eu să fac Bungee Jumping alături de arheologii fericiţi de descoperire, măcar până când se gaseşte o nouă generaţie de prieteni.



Capitolul 53.



Alergare



Din lumi interzise, alerg împiedicat pe drumul oaselor. Mi-am pus gleznele invers şi o nouă frondă a durerii mă cuprinde. Mi se învineţeşte sufletul şi mă simt tot mai nimeni. Alerg pe autostrada mea de carne vie plumbuită acum cu agonie şi la fiecare staţie de autobuz găsesc anunţuri spânzurate pe care scrie Ť dincolo, tot nimeni vei fi ! ť. Dincolo însemna în lumea reală. Ce să înţeleg din asta ?



Capitolul 54.



Presupuneri



Încetaţi! Nu vreau să vă mai văd! Vocea voastră mă îneacă. Viaţa nu vrea să mă mai sfâşie, se teme şi ea de mine. Îmi vine să plâng atunci când mă privesc în oglindă şi văd că la vârsta mea fragedă înca sunt Omul Nimeni. Nimeni nu îmi vorbeşte, nimeni nu ştie nimic, toată lumea bănuieşte câte ceva, dar sunt doar simple presupuneri.



Capitolul 55.



Normalitate



Am călatorit în compania prietenilor... Ce rece le este sângele! De unde atâta ură în ei? Probabil că şi ei au fost ca mine, dar eu nu vreau să fiu ca ei! Inversiunea asta�mă enervează!

Le-am zis de vedeniile pe care le am, le-am zis că nu pot dormi pentru că aud voci şi râsete isterice. Ei au început să râdă�âdeau de mine.

Unul dintre ei, cel care avea ochii ca smaraldul m-a atins pe frunte şi mi-a zis:

�opile, tu înca nu ştii nimic! Eşti doar o mică firmitura într-o lume pustie, o mică entitate pierdută în spaţiu, noi suntem prietenii tăi, noi trebuie să îţi fim şi mamă şi, la noi trebuie să cauţi toate răspunsurile pe care le aştepţi. Eu iţi pot răspunde, dar tu nu vei fii destul de mulţumit, te-ai născut din nou pentru a căuta.

�-am născut din nou pentru a muri! �- i-am zis eu, iar el a zâmbit sinistru. Şi el este la fel de gol ca şi mine, ştiu asta! Mă pierd în faţa lui, iar el observă asta cu o nelamurire acidă în suflet.

� să mai auzi de mine!�mi-a spus înainte să plec.

Pegassus are cam 23-25 de ani şi se consideră alesul lumii. Oamenii care nu-l cunosc, îl iau drept o persoană normală, însa eu ştiu că şi el este blestemat, dar pentru el blestemul este binecuvântare, sau cel puţin aşa vrea el să mă facă să cred. El nu e rău, nu îmi vrea răul, I -a certat pe cei care m-au lovit, e singura persoană care a intervenit pentru mine şi nu mi-a cerut nimic în schimb. El este ca mine, eu sunt ca el�br />


Capitolul 56.



Biserica



Îngramadit în celula anilor risipiţi în mintea mea, fulgerul vieţii mă trăsneşte cu putere în fotografia ideilor mele. Între pasivitatea vieţii şi activitatea trăirii există o singură diferenţă: iubirea este că o lebadă topită cu aripi de înger ce salaşluieşte în mintea mea bântuită de lilieci antixenofobi. Ce să înteleg eu, Omul Nimeni din asta? De când şi până când? Un abis de biserică medievală şi foarte putrezită mă înfioară. O vad cum trece agale pe calul cavelerului teuton şi mă vede cum stau şi mă uit mirat la ea şi invers�până când Pământul se mai roteşte înca odata cu punctele sale.



Capitolul 57.



Îngeri aruncaţi prin fântâni.



E linişte. Pe o scară stau nişte îngeri şi zic bancuri seci. În limita realităţii adânc săpate în mine îngerii de piatră au început parşiv să vorbească cu pereţii. Se arunca în fântâni şi dezgroapă apoi case cu acoperişuri înalte pâna la cer. La ţărmul zilei de azi am învaţat şi eu să arunc cu monede în apă şi sa-mi pun dorinţe la cap de fântână. Aş vrea să sar şi eu în fântână. Dar nu ajung şi pe scară stau nişte îngeri bizari.



Capitolul 58.



Fiind rănite de realitate, fântânile mai suferă încă. Rănile nu li s-au închis

de la ultima revărsare arhetipală. Cad în pericolul pierderii de sine şi-şi plâng amarul pe-un front plumbuit de lacrimi. Cuvintele şi le-au pierdut

pe-un drum de ape. Speră la o nouă viaţă pe un drum de furtuni nisipoase, fiind străfulgerate puternic de un tăiş de gheaţă zgrunţuroasă.

Câtă agonie se cântă în corul templului mort!

Chorus black: se sinucid fântânile!



Capitolul 59.



Zidul Plângerii



Noaptea curăţ genunchii celor care au facut rugăciuni de pace pe covorul milei. Mă închin cu evlavie angelicească la Zidul Plângerii. Plâng şi eu alături de evreii cu barbă sură şi cu palarie mâncată de molii. Mătăniile cu iz de apocalipsă titanică ce zboară pe cai albi privesc la punkistii care asteaptă să mă dau cu capul de toţi pereţii.

Mai am puţin şi mă fac şi eu o mână de pămant şi încerc să stau cât pot la acest zid. Sunt un arhetip nesupus divinitaţilor cereşti, în rest eram puţin mai mult decât invizibil într-o elegie hilară. Invizibilitate e porecla mea, vroiam să va cunosc!

Paradoxul mă înfioară, dimineaţa asta are ochii-nchişi. Mă întristează faptul ca în Eden s-au facut autostrăzi pentru suflete.

Stau şi plang sub pielea mea de tigru în timp ce încerc să nu adorm.



Capitolul 60.



Bucurie amară



Sunt singur, vorbesc doar cu Pygmalion şi Magnus, doi prieteni. De Omul ce-mi aduce ploaia nu mai ştiu nimic. Acum sunt certat doar de pereţi, nici măcar nu am cu cine vorbi. Sunt un simplu suflet călator, sufletul meu caută un alt suflet identic, caută refugiu intre doua furtuni perfide.Odată, aveam şi eu o speranţă ,o ţineam închisă într-un borcan, dar într-o zi am scapat borcanul jos, hooooppaaa....a zburat. Nu sper în nimic, şi nu aştept nimic, decât viaţa mea înapoi. Uneori îmi doresc să mor, dar mă chinuie ideea ca şi acolo aş fii şi mai singur într-un spaţiu nedefinit. Nu vreau să mai fiu prizonier printre amintirile mele pămăntene... Muzica curge în valuri, vecinii bat alarmaţi la uşă. Încep să visez�se poate� am aceasta virtute�pot visa!



Capitolul 61.



Vis cu ciori



Nu am visat nimic toată noaptea. De ce oare? Aş vrea să fiu şi eu un prinzător de vise, să culeg cât mai multe, să le simt, să le trăiesc intens. Nu pot. Mă simt diguit de o poziţie psihologica stabilă în această viaţă, din aceasta cauză nu pot să visez? Am crezut că pot visa. Nu ştiu ce să zic�chair nu am habar de ce nu pot visa. Poate e numai imaginaţia mea, sau poate nu�Deodata mi s-a ivit o idee. Eram fericit pentru că am reuşit să ies din neşansa - aducerii aminte. Mi-am amintit visul, speram doar să nu mă trădeze imaginaţia deviind grav de la vis. Şi totuşi îmi amintesc visul acela, mai mult sau mai puţin real, normal�Am intrat într-o altă lume şi încerc să aflu în ce cronotop am visat. Îmi aminteam că era totul împrejur, sumbru, întunecat cu o răcoare ce mă îngheţa. Mă bântuiau nişte gânduri imorale, visătoare, nebune, clandestine, nu cred că erau ale mele, dar totuşi era visul meu. Gândurile acestea apăreau ca nişte ciori psihologice ce mă aruncau într-o stare lentă de hipnoză şi purtau pe aripi tăceri ascuţite, nu îmi imaginez cum anume exact. Tot ce îmi mai aduc aminte din experienţa cu visul era că ciorile acelea mă străbăteau eliptic prin toate parţile corpului, născand astfel în mine frică, tristeţe, poate un sentiment de nebulos. Oare mă atacau? Am pătruns din greşeală în teritoriul lor ? Cu ce le-am deranjat oare? E un vis, ce Dumnezeu, nu am facut nimic intenţionat pentru a ajunge sub meandrele subconştientului. Ce fel de vis să fie acesta? E ceva cu iz premonitoriu? Ce să înţeleg din el? Totul şi nimic�în general eu iubesc ciorile. Le iubesc mai les când plouă sau când e frig afară, iarna, croncanitul lor bizar, insolenţa cu care mă privesc de pe crengi, nepăsarea cu care, în grupuri-grupuri, se adună asupra unor resturi menajere, prezenţa lor, îmi da un sentiment de securitate şi caldura unui înauntru, unui aşa-zis acasă însoţit de confortul unei lipse de griji. Delirez? Tot ce e sub soare�br />


Capitolul 62.



Răvăşire în certitudine



De ce oare nu am obosit? Alerg înca şi mă simt în continuare tot Omul Nimeni�Atât de lung a fost drumul prin labirintul existenţial pe care l-am străbătut ca să ajung la tine, fericire!

Şi de ce picioarele nu mă dor? Poate ştiu de ce... A fost un val ce m-a purtat mereu prea sus şi de aceea nu mi-am dat seama că eram atât de aproape de fericire. Ar fi fost de ajuns să întind doar o mână ca să o pot atinge. Dar n-am ştiut să o fac �br />
Şi de aceea o caut mereu. Ştiu sigur că o voi găsi.



Capitolul 63.



Promisiune



Pentru a nu ştiu câta oară îi reproşez fericirii că s-a lăsat asteptată prea mult. A venit într-un târziu, a dat năvală ca nebuna în viaţa mea şi a plecat spre nicăieri... Nici nu am apucat să îi spun măcar : bun venit!

Şi cum să mai pot găsi drumul spre ea? Plecat spre ea sunt de mult timp dar niciodată nu am reuşit să o ajung. Mi-e teamă doar că am greşit drumul.

Mă aşez pe o bancă ce-mi iese tăcută în cale şi observ abia acum că fericirea a fost dintotdeauna acolo. E aceeaşi bancă pe care am stat de multe ori şi care ştie fiecare vis de-al meu.

Vântul adie... cunosc acest parfum. E teiul, bătrânul meu prieten. Îi număr frunzele ce le-a primit în dar şi ascult şoapta lui plină de candoare . Mereu a fost darnic cu mine. El nu mă consideră un Nimeni.

Aroma sa mi-a mângâiat de multe ori singurătatea. Şi tac. Şi mai sper că am să-mi revin.

Mi-au fost atât de dragi unele clipe că mă doare amintirea lor. Durerea lor e dulce iar fiorul acela îl voi recunoaşte mereu.

E încă vie grădina sufletului meu. Frumuseţea ei e mai presus de cuvinte.

Peste tot în jur au fost nori ce au primit lacrimile vărsate de mine şi care s-au înălţat spre cer. Apoi, a plouat cu flori peste mine, peste tot ce a fost ... Mă ridic şi plec. Îmi promit că voi găsi întotdeauna puterea să îmi revin.



Capitolul 64.



Trăiri înbalsămate cu gânduri despre iubire



Simt ceva ce mă bucură�ce sa fie oare? Simt cum suntem cu toţii una şi totuşi fiecare din noi este o mică entitate unica şi irepetabilă. Aşa este si in sufletul Omului Nimeni. În relatia mea cu cei din jur se repetă acelaşi paradox. În masura în care suntem cu totţii una, îi putem iubi pe toţi într-un fel, în sensul iubirii frăţesti. Dar în măsura în care cu toţii suntem diferiţi, iubirea erotica cere anumite elemente specifice grandiosului, care există între anumiţi oameni, dar nu între toti. De fapt, asta era şi drama adevăratului Om Nimeni, nu putea iubi... Iubirea frăţeasca este o iubire divina între egali, iubirea maternă este o iubire faţă de cel nevinovat. Oricat ar fi diferite una de alta, ele au în comun faptul că, prin însaşi natura lor, nu se răsfrâng la o singură persoană. În contrast cu aceste feluri de iubire, afirm despre iubirea erotica că este un fel de sete de fuziune compleăa, o uniune cu o altă persoana. Ea este prin natura sa exhausivistă, şi nu universală şi este poate cea mai înşelatoare forma de iubire din câte există.



Capitolul 65.



Sunt tânar, dar tot Om Nimeni



Motto : �Sunt tânar, doamnă, lucruri am aşezat destul,

ca să pricep căderea din somn spre echilibru

şi bulgări daca-aş mânca, sătul

nu m-aş încape înca în pielea mea de tigru�br />
Mircea Dinescu ��Sunt tânar�



Poate caă asta să fie taina căutarii care este ascunsă în fiecare din noi. Aceasta să fie cautarea acelui suflet pereche în care ne regăsim pe sine? Omul poate renunţa la multe, însa la această eternă cautare nu va putea renunţa niciodată. Cred că ea este scrisă undeva în codul nostru genetic, ca un antidot împotriva disperarii şi al suferinţelor de tot felul. Sunt tanar�am o viaţa înainte, sper să scap curând de Omul Nimeni din mine.



Capitolul 66.



Definirea Omului Nimeni



La finalul cu început nelimitat, toţi vom sculpta paie de chibrit sau după caz, boabe de orez (depinde de buget) într-un ceremonial paradoxal al artiştilor. De acum câteva zile am început să vând cenuşa nefiinţei mele şi să beau tristeţea dintr-un pahar împletit cu dinţi de alt Om Nimeni. Un fel de spânzuratoare mă definesc, sunt Omul Nimeni. Îngerii au murit de ciudă când au auzit. Omul este dotat cu raţiune; el este o viaţa constientă de sine însaşi, de semenul său, de trecutul său, de inimaginabilul prezent şi de posibilitatile viitorului său. Această constiinţa de sine ca entitate separată, constiinţa duratei curte a propiei vieţi, a faptului că s-a născut fără voinţa sa şi va muri împotriva voinţei sale, că va muri înaintea celor dragi sau aceştia vor muri înaintea sa, constiinţa singuratăţii şi izolării sale, a neputinţei în faţa naturii şi a societăţii, toate acestea transformă existenţa izolată, ruptă de restul omului într-o insuportabilă captivitate. El şi-ar pierde minţile daăa nu s-ar putea elibera singur din această captivitate, dacă nu ar putea ieşi din această stare spre a se uni într-o formă sau alta cu alţi oameni, cu lumea de afara.

Existenţele numite entitaţi s-au ascuns în sinea lor lăuntrică, jucând ceva la casino ceva la hazard. Asta sunt acum, un cuvânt pe limba muţilor, o ramură de maslin peste potopul vieţii, o floare sadită cu grijă pe singurul mormânt al unui mort, moartea însaşi.







Capitolul 67.



Revenirea adevăratului Om Nimeni



Cam aşa a fost conturata viaţa unui Nimeni. Îl văd pe adevaratul Om Nimeni venind pe o stradă asfaltată cu lemn. Numele lui este scris pe toţi pereţii. A venit sa-şi ia viaţa înapoi.



Capitolul 68.



Reîncarnarea mea în om



Îmi aduc bine aminte că îmi dă suflul meu de pământean înapoi, în dar se pare�pentru ca I-am ţinut locul o perioadă. M-am simţit şi eu un Nimeni. Timpul se va sparge în noi fără urmaşi şi clepsidre prohibite. În acest răstimp el face o pledoarie pentru trezire. Mă simt un crunt împlinit că am atins performanţa de a fi cu adevărat un Om Nimeni. Am continuat cuprinsul vieţii lui, până când costele mele au trosnit fără niciun contur precis.

Îmi închid aici sufletul între memorie şi viitorul ce sper că o să vină. Aştept şi vremuri mai bune�dar�acum îmi vine o idee. Drept răsplată ca m-a ajutat să mă simt un nimeni, am să-l colorez pe acest om. Mă apropii de el şi îi dau un ochi, o gură, o ureche, un nas, piele, o lacrima, sentimente, vorbe de duh, o mângaiere, un suflu, o culoare. Are chipul concrescut pe dinăuntru, el ştie cum arată toate lucrurile din interior. Acum e fericit şi declara cu bucurie în suflet că se simte cu adevarat om. Un om simplu. Nu mai e un Nimeni viscolit de gânduri grele şi morbide.

Stă acum pe o bancă în centrul oraşului, învelit în inima sa pură născand iubire. Stă într-o clepsidra de iubire şi aşteaptă acum să se mai nască şi în imaginaţia altcuiva.



Capitolul 69.



Motto : Ť Când n-oi mai fi, în scoica mea,

găsi-vor poate, perla

sau doar nisipul ce-aştepta

uitarea şi tăcerea. ť

Elena Munteanu (scriitoare în Paşcani)



Odă bucuriei



Iubirea este o artă din tine creată prin şlefuirea inmii cu mâinile sufletului. Nu toate sufletele au aceste mâini şi chiar dacă le au nu le folosesc cu un scop anume. Iubirea pe care o resimte Omul Nimeni, devenit acum un simplu emană către fiecare lucru pe care îl fac cu fapta şi cu gândul. Este lumina albastră şi caldă ce a cautat-o mulţi ani�şi care a gasit-o atunci când se aştepta cel mai puţin. Pentru mine este o adevărată vindecare a rănilor sufleteşti ce m-au biciuit şi o soluţie de vindecare a rănilor mentale�de spălare a creierului spre benevol. Cu ajutorul ei am scăpat de frică, întrebari, gânduri, anxitate, vinovaţie, singurătate. Acum nu îmi mai este frica nici de moarte fiindca ştiu că iubirea ce o simt mă va ajuta să urc scarile reci către divinitate. Nu îmi mai este frică nici de lume, fiindcă prin gânduri pure, nevinovate am învăţat să iubesc fiecare fiinţă din această lume. Mă simt liber, nu îmi mai este frică nici de necunoscutul ce se află în mine fiindcă iubirea a topit fiecare colţ de neputinţă, invidie şi umbre confuze.

Arta de a iubi este o terapie pentru suflet suferind de existenţă telurică. Prin magia ei evadez din viaţa cotidiană, explorând căile inefabile ale frumuseţii scânteiate dintr-o aripa frânta a unei raze de soare. Talentul pe care îl are un suflet nu este dobândit de nicăieri ci este doar o memorie a lumii divine păstraăa ca într-un chihlimbar între straturile profunde ale fiinţei interioare. Odată această memorie pare ca egoul, se împraştie în mii şi mii de firimituri, lumea din jurul artistului capătă o nouă culoare, o nouă viată, o nouă dimensiune ce nu depinde de legile fixe ale existenţei.