Acum privesc cu dor, bolta neinsufletita de piatra, de deasupra lacului cu rate salbatice, care acum e atat de pustie, de trista. Ma apropi incet, cu pasi marunti, mangaind frunzele galbene de pe crengile uscate care se desprind in urma mea, lasandu-se purtate de vant, intr-un vals lent.
Ating cu varful degetelor podul intepenit, un fior rece ma cuprinde dinauntru si un ctremur usor imi zguduie tot trupul pana in cele mai marunte madulare. Melancolia pluteste in aer, iar dorul ma cuprinde intr-un fel de labirind din care nu gasesc scapare. Vantul adie, iar o suvita de par aluneca pe obrazul inlacrimat, dezmiedandu-l.
Bolta se clatina sub fiecare pas al meu, mimand un al doilea care ar trebui sa fie al tau, ritmic si apasat. Ma asez pe marginea podului, imi port mana pe betonul rece, imi las o lacrima sa cada, topind bolta singuratica.
Decorul zugravit in nuante calde de la galben pana la culori pasionale, amorteste, iar coloana sonora este sustinuta de un ratoi ametit de frigul de afara, care nu isi gaseste locul pe lac. O rata isi ascunde bobocii in umbra podului, printre stuf si nuferi invinetiti, iar gandul meu e tot la tine.
De ce nu vii, de ce nu te apropii mai mult, oare tu nu duci dorul boltei de piatra pe care ne petreceam seri intregi privind cum toate corpurile ceresti se oglindeau in lac, cum undele lacului defromau forma luni, iar stele se pierdeau pe fundul apei.
Acum e tarziu, eu o sa plec, iar tu o sa ramai singur, in bataia vantului. Intepenit, o sa ramai suport si in seara aceasta pentru lacul care iti va murmura un cantec de leagan, iar ratele somnoroase se vor ascunde in umbra ta si in seara aceasta. Noapte buna!...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu